“My Life in Ruins” îmi permit să spun că-i un film de duzină – dar uneori chiar şi filmele de duzină au ceva de transmis. Povestea e simplă, situaţia e previzibilă, nimeni nu moare deşi sunt destui pe moarte şi tot aşa… Dar ce mi-a plăcut mie de fapt la film este optimismul transmis, optimismul din personaje şi optimismul din anumite situaţii.
Dacă eşti atent la film o să vezi că totul se învârte de fapt în jurul optimismului.
Deşi la început aveau autocarul fără aer condiţionat, aveau ghidul cel mai nepriceput şi hotelul cel mai pricăjit, s-au simţit mai bine ca cei ce aveau autocar de ultimă generaţie, un ghid priceput şi darnic şi un hotel luxos.
Uneori e nevoie de un singur om ca să schimbe situaţia şi să te facă să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. E genul de film uşor de digerat, care-ţi face seara mai frumoasă şi te lasă cu un mic zâmbet pe buze. Un film numa’ bun de văzut la o pizza.
textul e de aici
